Titan
Titanul este un element, numărul 22, și nu este rar — este al nouălea ca abundență în scoarța pământului, înaintea carbonului și a clorului. Rar este să îl găsești ca metal. Titanul nativ a fost semnalat de câteva ori, în medii ciudate, și niciodată în cantitate de care să se folosească cineva. Fiecare bucată de titan din lume a fost făcută într-un cuptor, iar barele cenușii, lucioase, de cristale, vândute ca exemplare, sunt produse de laborator, nu minerale.
Metalul are 6 pe scara Mohs, cam 60 la sută din densitatea oțelului și puterea multor oțeluri, iar din însușirea aceasta decurge tot restul. Mai și crește instantaneu, la contactul cu aerul, o pieliță de oxid groasă de câțiva atomi, motiv pentru care nu se corodează nici în apă de mare, nici în clor, nici în corpul omenesc — titanul este materialul obișnuit pentru șuruburi de os și proteze. Aceeași peliculă, îngroșată electric, dă albastrurile, violetele și auriurile bijuteriilor de titan anodizat: culoarea este o interferență într-un film transparent, nu un pigment.
Pe scurt
- Culoare
- Incolor și alb
- Mineral
- Element nativ
- Formulă
- Ti
- Duritate
- 6 pe scara Mohs
- Sistem de cristalizare
- Hexagonal
- Se găsește în
- Ca element, în rocă, peste tot. Ca minereu, în nisipuri de ilmenit și rutil: Australia, Africa de Sud, Mozambic, Kenya, China, Canada și Norvegia. Ca metal, din topitoriile din China, Japonia, Rusia, Kazahstan și Statele Unite.
- Element
- Foc
- Planetă
- Marte
- Chakră
- Plexul solar
- Mânuire
- Suportă și apa, și lumina
Cum se formează
Titanul stă în structurile cristaline ale mineralelor obișnuite din roci și se adună în ilmenit și rutil pe măsură ce magmele se răcesc. Cele două sunt grele și rezistente, așa că râurile și valurile le separă din roca alterată în plaje de nisip negru, de unde se sapă cea mai mare parte a resursei mondiale. Scoaterea metalului este cu adevărat grea: procedeul Kroll transformă minereul în tetraclorură de titan, o reduce cu magneziu topit sub argon și dă un burete poros, care apoi trebuie topit în vid. Dificultatea asta, nu raritatea, este motivul pentru care titanul costă cât costă.
În mâinile oamenilor
William Gregor, un preot din Cornwall, a găsit în 1791 un nisip negru și magnetic în valea Manaccan și a raportat în el un metal necunoscut. Klaproth a identificat același element în rutil în 1795 și l-a numit după titani. Nimeni nu l-a făcut pur până la Matthew Hunter, în 1910, și nimeni nu l-a făcut în cantitate până la procedeul lui William Kroll din 1940 și la programele aerospațiale care au urmat. Mult peste nouă zecimi din tot titanul extras nu ajunge niciodată metal — ajunge dioxid de titan, pigmentul alb din vopsea, hârtie, cremă de soare și pastă de dinți.
Varietăți și denumiri comerciale
- Bară de cristale
- Titan dendritic pur, crescut prin procedeul cu iod al lui van Arkel și de Boer pe un fir încins. Barele acestea argintii, cu fețe, sunt exemplarele care se vând de obicei, și sunt crescute în laborator.
- Titan anodizat
- Colorat de o peliculă de oxid crescută într-o baie electrolitică; cu cât filmul este mai gros, cu atât culoarea merge mai departe pe spectru. Culoarea este structurală și nu se decolorează, dar se tocește pe o muchie care se freacă.
- „Titanium aura” quartz
- Cuarț cu titan și niobiu topite pe el într-o cameră de vid. Este cuarț cu o piele de metal, făcut din anii 1980 încoace, și ar trebui vândut ca atare — adesea nu este.
- Rutil
- Dioxid de titan, un mineral adevărat și un minereu real; acele aurii din cuarțul rutilat sunt exact asta.
- Ilmenit
- Oxid de fier și titan, negru și slab magnetic; nisipul negru la care se uita Gregor și principala sursă de titan a lumii.
Cum o deosebești de un fals
Greutatea lămurește totul. Titanul este vizibil ușor pentru un metal — ridică un inel de titan după unul de oțel și diferența e de neconfundat — și este nemagnetic, pe când majoritatea metalelor cenușii de construcție nu sunt. Nu se pătează. O piesă anodizată arată o culoare care se schimbă puțin cu unghiul de privire și care se tocește, nu se zgârie. Cuarțul „aura” este cuarț: dur, transparent dedesubt, cu un luciu irizat, uleios, la suprafață și adesea cu petice goale acolo unde umblatul a luat pelicula.
Nimic de aici nu cere un laborator și nimic nu este o dovadă. Un magazin care nu vrea să spună dacă o piatră este tratată a răspuns deja la întrebare; întreabă și cere ca răspunsul să fie scris pe bon.
Ce se spune că face
Titanului i se dau puterea și rezistența exact de felul pe care le are cu adevărat — ușoară, nu grea, elastică, nu rigidă, și neatinsă de lucrurile care corodează tot ce e în jur. Merge cu focul, cu Marte, cu Berbecul și Vărsătorul și cu plexul solar. Este o atribuire modernă pentru un material modern, iar versiunea ei cinstită este că metalul chiar merită citirea: o placă de titan care ține un os la un loc face, la propriu, ceea ce tradiția îi pune în seamă.
Viața cu ea
Nimic nu îl strică la purtarea obișnuită. Apa, apa sărată, săpunul, transpirația și soarele nu contează; titanul nu ruginește, nu se pătează și nu se decolorează, iar pentru că este hipoalergenic se folosește la piercinguri și implanturi. Culoarea anodizată este singura parte vulnerabilă: o pastă abrazivă o ia pe loc, așa că piesele colorate se curăță doar cu săpun și o cârpă. Cuarțul „aura” cere aceeași grijă, fiindcă pelicula lui este mai subțire decât anodizarea.
În magie
Titanul nu are o magie veche. Practica modernă folosește metalul, și cuarțul aura acoperit cu el, pentru putere și rezistență: un inel de titan pentru o lucrare a îndurării, un cristal acoperit pentru curaj. Ca imagine a ceva care ține fără să ruginească e una corectă, iar nimic dintr-un ritual nu-i poate face rău.
- Energie
- Proiectivă
- Ziua
- Marți
- Lucrată pentru
- Curaj și elan · Protecție