Stibină
Stibina este sulfură de antimoniu, Sb₂S₃, și principalul minereu de antimoniu. Crește în prisme lungi, în formă de lamă, brăzdate pe verticală, în mănunchiuri, snopi și buchete radiare, cu un luciu metalic viu, cenușiu ca plumbul. Este totodată 2 pe scara Mohs — moale cât gipsul, mai moale decât unghia — așa că un grup frumos este unul dintre cele mai fragile lucruri pe care le poate avea un colecționar. Compușii antimoniului sunt toxici; este o piatră de privit, nu de umblat cu ea.
Se topește pe la 550 de grade, destul de jos cât o flacără de lumânare să o topească, motiv pentru care antimoniul a fost unul dintre primele metale lucrate de oameni și pentru care stibina apare în cea mai veche metalurgie. Se pătează: un mănunchi argintiu se stinge în cenușiu și apoi în negru în câțiva ani, în aer obișnuit, și merge mai repede acolo unde au atins degetele. Lamele se îndoaie, nu se rup, iar exemplarele vechi sunt adesea ușor curbate sub propria greutate.
Pe scurt
- Culoare
- Întunecate
- Mineral
- Sulfură
- Formulă
- Sb₂S₃
- Duritate
- 2 pe scara Mohs
- Sistem de cristalizare
- Ortorombic
- Se găsește în
- Xikuangshan în Hunan, China, de unde vine cea mai mare parte a antimoniului lumii; mina Ichinokawa din insula Shikoku, în Japonia, închisă din 1957, ale cărei cristale de un metru sunt cele mai frumoase găsite vreodată și stau prin muzeele lumii; Baia Sprie și Herja în Maramureș, de mult cunoscute pentru stibină bună; Slovacia, Bolivia, Peru și Mexic.
- Element
- Pământ
- Planetă
- Pluto
- Chakră
- Rădăcină
- Mânuire
- Ferit de apă
Cum se formează
Stibina este un mineral hidrotermal de temperatură joasă. Cristalizează din cele mai reci fluide, cele din urmă, ale unui sistem de filoane, de obicei sub 250 de grade, în partea de sus a zăcămintelor de aur și de mercur — antimoniul și aurul călătoresc împreună, iar un filon de stibină este adesea un semn că merită căutat aur prin apropiere. Crește în goluri deschise, unde are loc, de aceea cristalele sunt atât de lungi, și se poate vedea precipitând chiar azi în câmpurile geotermale active din Noua Zeelandă și Japonia.
În mâinile oamenilor
Stibina măcinată a fost unul dintre vechile farduri de ochi, iar numele arab al pudrei, al-kuhl, a trecut prin latină în „alcool”, pe drumul de la ideea de pulbere foarte fină la cea de esență distilată. Antimoniul a fost metalul alchimiștilor mai presus de toate: „Carul triumfal al antimoniului”, tipărit în 1604 sub numele lui Basilius Valentinus, a făcut din el subiectul unei întregi literaturi. Medicii secolului al XVII-lea îl prescriau ca vomitiv, iar „pilula perpetuă” — o bilă de antimoniu înghițită, recuperată și refolosită — era un obiect casnic adevărat. Astăzi antimoniul intră în ignifuganți și în baterii.
Varietăți și denumiri comerciale
- Mănunchiuri de lame
- Exemplarul clasic: zeci de lame brăzdate pornind radiar dintr-o bază, de obicei pe cuarț. Materialul japonez și cel chinezesc dau măsura.
- Stibină masivă
- Rocă de minereu cenușie, cu granulație fină, fără nimic deosebit; asta este aproape tot ce se extrage.
- Stibină pătată
- Înnegrită sau irizată de vreme; este același mineral cu o pieliță de oxid, iar nicio curățare nu îi aduce argintiul înapoi.
- Stibiconit
- Oxidul de antimoniu alb-gălbui care înlocuiește stibina pe măsură ce aceasta se alterează, păstrând uneori exact forma lamelor inițiale.
- Stibină „aurită”
- Mănunchiuri vândute cu o peliculă aurie sau de curcubeu depusă în vid. Pelicula nu este naturală, iar vânzătorul ar trebui să spună asta; mulți nu o fac.
Cum o deosebești de un fals
Moliciunea și forma împreună lămuresc totul: nimic altceva nu crește în lame lungi, brăzdate, cenușii-oțel, pe care unghia le însemnează. Galena este mai grea, cubică, și se desface în cutiuțe. Hematitul este mai dur și dă o urmă roșie; urma stibinei este cenușie. Luciul pe o spărtură proaspătă este neobișnuit de viu, aproape ca de oglindă, și se stinge în câteva zile după expunere. Un mănunchi suspect de colorat a fost acoperit cu ceva.
Nimic de aici nu cere un laborator și nimic nu este o dovadă. Un magazin care nu vrea să spună dacă o piatră este tratată a răspuns deja la întrebare; întreabă și cere ca răspunsul să fie scris pe bon.
Ce se spune că face
Tradiția îi dă stibinei transformarea de felul drastic — retezarea unui lucru, nu ieșirea lină din el — și coborârea și întoarcerea. Este dată lui Pluto, Scorpionului și Capricornului, pământului și centrului rădăcinii. Literatura alchimică face parte din farmec: antimoniul era metalul care trebuia să purifice aurul, iar imaginea aceea a fost preluată întocmai. Este una dintre pietrele cel mai des recomandate a fi lucrate de la distanță, nu ținute în mână, ceea ce aici este și sfatul corect de manipulare.
Viața cu ea
Nu o atinge mai mult decât trebuie și spală-te pe mâini după. Sulfura de antimoniu este toxică dacă se înghite, iar praful este și mai rău, așa că nu o măcina, nu o pune în tumbler și nu face elixiruri cu ea. Este un mineral de vitrină: 2 pe scara Mohs înseamnă că o cârpă o zgârie și o lovitură îi retează lamele. Ține-o uscată, suflă praful de pe ea în loc să o periezi și nu o spăla niciodată.
În magie
Stibina, sulfura de stibiu, era stibium-ul anticilor, iar măcinată ca kohl contura ochii în tot Orientul Apropiat, împotriva luminii orbitoare și a deochiului. Alchimiștii au făcut din stibiu lupul cenușiu care purifică aurul. Practica modernă o folosește pentru transformarea drastică și pentru a lăsa să plece, pusă pe altar și lucrată de la distanță. E toxică: nu se macină, nu se pune în apă, nu se face elixir din ea, iar mâinile se spală după.
- Energie
- Receptivă
- Ziua
- Marți
- Lucrată pentru
- Schimbare și despărțire